Innebunesc incet... Nu stiu ce intorsatura vor lua lucrurile si mai ales, nu stiu daca mai exista vreo scapare sau rezolvare. Incerc sa beau un ceai si-mi imaginez ca e o dulce otrava. Imi imaginez ca maine nu ma voi mai trezi si incep sa ma linistesc. Aceeasi melodie repetata la infinita, aceleasi cuvinte spuse iar si iar: sunt vinovata, dar unde am gresit? UNDE S-A STRECURAT EROAREA? Mai sorb putin din ceaiul meu fierbinte - divina otrava- in speranta ca, macar pentru un moment, aceasta lipsa se va implini. Nu ami indraznesc nici sa visez, imi e prea frica de interventia realitatii...
Imi amintesc ca am fost la cumparaturi...Era o ceata frumoasa si parea ca ninge, dar cadeara spectaculoasa a bucatilor de nori era doar in mintea mea, creata special pentru conturarea cadrului. Stiu doar ca lacrimile imi curgeau necontenit si a fost nevoie sa uzez o minciuna, desi imi era de sute de ori mai bine sa spun adevarul. Dar cine l-ar putea intelege? Nici eu nu il inteleg... Cum de se nasc astfel de dureri in piept, ca si cum inima ar incerca sa iasa prin cutia toracica, doar gandindu-te la un anumit lucru? Cum e posibil asa ceva? Aceste lucruri trebuie uitate, nu sadite mai adanc!
E de inteles de ce uneori luna e mai stralucitoare decat soarele... unele nopti devin zile din cauza gandurilor si multimii de lacrimi. Zi dupa zi apar rani noi... innebunesc... macar acel blestem sa se imprime in piele.
Pana la urma, tot ce vreau e sa fac febra si sa delirez. Sa fac prostia sa iti spun totul... Sa fac prostia sa imi ruinez viata mai mult decat e, dar sa stiu ca ti-am zis si ca pot muri - dorinta mea atat de arzatoare s-a adeverit, ti-am spus acele doua cuvinte magice. Si, fiind sigura ca o raceala stupida nu m-ar duce pe alt taram, cu siguranta medicamentele ar face asta cu placere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu