Uneori...

Zilelea astea sunt egoista. Zilele astea nu am mai gandesc la tine pentru ca m-am saturat sa ma privez de propria fericire. Zilele astea voi fi superficiala, iar odata cu mine toate conceptele care imi domina viata : dragoste, prietenii si familie. Zilele astea voi considera totul un joc. Zilele astea nu ma voi gandi la consecinte... Voi lasa toate acele rani vechi sa se vindece. Stiu ca vor ramane cicatrici, subtiri si albe, cum mi-au mai ramas, dar vor fi insignifiante. Zilele astea nu imi voi mai varsa sangele, doar in cazul in care voi dori sa pictez zapada. Zilele astea voi uita ca exista o diferenta intre realitate si fictiune. Zilele astea voi trai ca si cum nu mai am nimic de pierdut. Zilele astea voi fu cu adevarat fericita, cel putin un moment...

Nebunie...

Innebunesc incet... Nu stiu ce intorsatura vor lua lucrurile si mai ales, nu stiu daca mai exista vreo scapare sau rezolvare.  Incerc sa beau un ceai si-mi imaginez ca e o dulce otrava. Imi imaginez ca maine nu ma voi mai trezi si incep sa ma linistesc. Aceeasi melodie repetata la infinita, aceleasi cuvinte spuse iar si iar: sunt vinovata, dar unde am gresit? UNDE S-A STRECURAT EROAREA? Mai sorb putin din ceaiul meu fierbinte - divina otrava- in speranta ca, macar pentru un moment, aceasta lipsa se va implini. Nu ami indraznesc nici sa visez, imi e prea frica de interventia realitatii...
Imi amintesc ca am fost la cumparaturi...Era o ceata frumoasa si parea ca ninge, dar cadeara spectaculoasa a bucatilor de nori era doar in mintea mea, creata special pentru conturarea cadrului. Stiu doar ca lacrimile imi curgeau necontenit si a fost nevoie sa uzez o minciuna, desi imi era de sute de ori mai bine sa spun adevarul. Dar cine l-ar putea intelege? Nici eu nu il inteleg... Cum de se nasc astfel de dureri in piept, ca si cum inima ar incerca sa iasa prin cutia toracica, doar gandindu-te la un anumit lucru?  Cum e posibil asa ceva? Aceste lucruri trebuie uitate, nu sadite mai adanc!
E de inteles de ce uneori luna e mai stralucitoare decat soarele... unele nopti devin zile din cauza gandurilor si multimii de lacrimi. Zi dupa zi apar rani noi... innebunesc...  macar acel blestem sa se imprime in piele.
Pana la urma, tot ce vreau e sa fac febra si sa delirez. Sa fac prostia sa iti spun totul... Sa fac prostia sa imi ruinez viata mai mult decat e, dar sa stiu ca ti-am zis si ca pot muri - dorinta mea atat de arzatoare s-a adeverit, ti-am spus acele doua cuvinte magice. Si, fiind sigura ca o raceala stupida nu m-ar duce pe alt taram, cu siguranta medicamentele ar face asta cu placere.

Un basm...

Promite-mi ca maine te intorci

Si ne vom plimba sub clar de luna,

Vom lasa-n uitare trupurile reci

Si vom fi vesnic impreuna!

Spaima si cainii comunitari

Mi-am dat seama ca acum nu mai suport cainii deloc! De ce nu ii distrug pe cei fara stapan? Intr-o buna zi, acesti caini vagabonzi ne vor devora pe toti. E frustrant! Veneam linistita spre casa, pe la vre 17, 17 si 10. Ascultam muzica la casti, o piesa de la Silverstein, cand am intrat in parc. Vad un domn cu o multime de caini in jur. Okay, okay, m-am gandit ca nu au treaba cu mine, mai ales ca e si un om... Am tras aer adanc in piept si m-am indreptat cu pasi vioi spre scari. Doar ca nici n-am traversat una din stramtele alei, cand un caine vine in viteza spre mine. Din instinct, mi-am tras geanta, iar coltii lui s-au infipt in geanta. Am tipat speriata si mi-am tras geanta. Problema a fost ca nu s-a oprit aici si s-a luat de mine inca un caine. Habar nu am cum am ajuns la copac, cu mjulte tipete, cu siguranta. M-am lipit de copac si am continuat sa tip la caini. Totusi, acestia nu pareau sa renunte, iar in jurul meu se stransesera si altii. Eram socata! Picioarele imi tremurau si respiram sacadat. Nu avea vreun rost sa fug - nu as fi fugit destul de repde, mai ales ca am febra musculara.Eram intr-un moment critic, credeam ca o sa fiu sfartecata. Dra nu puteam accepta asta, pentru ca nu asta e modul in care vreau sa mor! Si nici nu era momentul potrivit, mai am ceva de facut. Spre norocul meu, un domn foarte dragut a venit langa mine si i-a dat la o parte. Abia repsiram, bine ca nu am facut atac de panica. Nu am planc, spre surprinderea mea, poate ca eram prea socata ca o sa simt o durere cu care nu m-am mai confruntat de mult timp sau poate pentru ca ma gandeam la linistea de dupa. Insa salvatorul meu a stiut sa ma scoata si din starea aceea de ameteala. A vorbit cu mine ca si cum as fi fost un copil accidentat, m-a condus pana am scapat de caini - pana la pod. Nici acolo nu am putut rasufla usurata, pentru ca in mintea mea imaginea aceea a cainelui fusese imortalizata si ma vana. Aproape fugeam pe pod, provocand un zgomot infernal. Eu insa voiam sa fiu cat mai silentioasa. Uitasem si de melodia care suna in casti, dar instinctiv am scos telefonul si am vrut sa sunt persona speciala pentru a ma linisti. Numele ei razbatea victorios printre toate gandurile si temerile mele, ca o barca de salvare. Totusi, n-am sunat. De ce sa o deranjez? Ce puteam sa-i zic? "Oh, ce faci? Stii, eu m-am speriat de niste caini si simteam nevoia sa iti aud vocea pentru a ma linisti". Era stupid. Am continuat sa merg. Auzeam caini latrand si era insuportabil. Parea ca mai aveam o eternitate pana acasa si vroiam sa renunt, sa ma intind pe jos si sa astept sa ma sfartece, sa se sfraseasca totul odata.
Acum mai savurez socul. Nu prea am fost consolata cand am ajuns acasa, intarziasem, ceea ce a innebunit-o pe mom. M-a certat si a spus ca asa imi trebuie, ca doar asa ma invat minte si am fost pusa la curatenie. Eu am inceput sa plang si, cum m-a vazut pisica, a venit la mine. A fost emotionant <3

Multumiri salvatorului >:D< Domnul care are un ciane pe nuem Sandu. Trebuie sa il caut si sa ii ai multumesc.

11/11/11 11:11

O ora magica... Nu, nici urma de sfarsit. Poate ar fi fost mai bine sa se termien totul, muream intr-un mod "istoric" -dand test la istorie.  Totusi, daca as avea doar 11 minute de trait, ce as face? Sincer, nu am nevoie de anisau secole sa ma gandesc la raspunsul acestei intrebari, pentru ca mi-am facut demult planuri. In ultima vreme gandurile mele sau invartit mult in jurul acestei teme, anume moartea.
Cred ca as fi destul de calma... Daca mori nu ami trebuie sa suporti consecinte. Nu m-as panica. As lua o carte in mana pentru a ma simti mai in siguranta. As privi amuzata spre fetele speriate ale celorlalti si as da un telefon. Pnentru mine, ar fi cel mai util lucru cu putinta, pentru ca m-as descarca. Nu m-ar mai interesa nimic, m-ar interes doar incrustarea emotiilor si starilor actuale intr-o alta fiinta. Cu totii avem nevoie de un sfarsit pentru a lamuri anumite probleme, iar daca am reusi sa le lamurim, sa ne putem continua viata. Daca nu, alegerea sa depinda de noi: somnul vesnic sau continuarea unui puzzle cu piese lipsa.
Banuiesc ca altii ar avea atatea de facut... pentru mine ar fi destul un singur lucru, niste cuvinte. Nu vreau sa schimb o lume in 11 minute cu mesaje emotionante sau fapte stupide d ecare nimeni nu ma credea in satre. Ce rost are? Nimeni nu o sa iti zica "wow, ce trw a fost!" asa ca nu are rost sa te dai in spectacol.
Eu prefer sa asez cateva cuvinte in inima cuiva  "I fuckin <3 y"

Citate...

Nu ne maturizam cu timpul, timpul se maturizeaza cu noi. Noi ne maturizam in fiecare clipa de singuratate constienta.

Citind "Citadela" lui Exupery (lipseste accentul >.< ), am gasit o multitudine de citate asupra carora ar putea oricne sa reflecte. Nu transcriu tot ce mi-am notat, doar cele mai reprezentative pentru starea mea actuala.

"Astfel, esenta lumanarii nu este ceara care lasa urme, ci lumina."

"E nevoie de prea multa rabdare, raspunse el, nu pentru a o prinde (e vorba despre o vulpe), ci pentru a o iubi."

"Moartea este pretioasa datorita dragostei"

"Caci o anume floare este in primul rand un refuzal tuturor celorlalte flori. Si totusi, nuami cu aceasta conditie e frumoasa.""

Zambet de toamna

Privesc inapoi in timp si imi dau seama cat de mult ti-am gresit. Nu stiu cat de constienta am fost, stiu doar ca acum regret si ma doare. Un motiv mai solid ca acesta pentru nocivitatea existentei mele nu exista.  Imi poti dovedi ca ma insel? Nu, pentru ca simti deja toate daunele produse. Cu totii le simtim, pana in ultimul madular.
Azi pot doar culege o bogata recolta: amintiri de neuitat ce ma vor tine in viata atata timp cat sangerez. Uneori, am impresia ca e o pedeapsa prea usoara, alte ori sunt fericita ca sunt pur si simplu pedepsita pentru tot ce am provocat. Alte ori am impresia ca sunt nevinovata, dar nu e asa.
Nimic nu e asa cum vrea sa para. Poti sa-mi spui ca nu e asa?

                                           

Vin rosu... de cerneala

Si eu port pe umeri multe greseli si uneori am impresia ca am sufocat si ingropat atatea lucruri si persoane... Dar nu inteleg de ce vrei s arevezi toate acele momente dureroase. Nu inteleg de ce consideri durerea o consolare. Vrei sa revezi totul iar si iar, ca si cum simpla succesiune a imaginilor ar putea schimba ceva. Eu am pierdut prea des ca sa mai cred in schimbare. Atunci cand am crezut ca voi iesi victorioasa, am aflat ca am fost invinsa. Numeste-o karma sau pedeapsa divina, numeste-o coincidenta, numeste-o ceea ce crezi ca este, dar nu ma invinovati ca imi tin prea mult rasuflarea, pana pielea mea devine destul de palida, pana trupul meu devine destul de rece...  Dar nu, nu as putea muri, pentru ca mereu va aparea ceva care sa-mi reaminteasca ca inca sunt vie, chiar daca ar disparea cateva minute mai tarziu.

Nu intelegi? Nu  ai cum, pentru ca imi e frica sa-ti explic. E mai bine sa ne risipim ajutandu-ne de scuze abile decat de obezul adevar... daca el exista pana la urma.
Nu cere explicatii decat daca esti in stare sa le accepti si sa le intelegi cu adevarat, dar cel mai important, daca esti in stare sa stai pana la sfarsit.  Daca te mai departezi cu inca un paz, eu am voi ineca in vesnicie... pana atunci eu doar iti beau otrava...