Hello [:

duminică, 30 octombrie 2011

Capela cu fluturi...

Ce sentiment  ciudat, nu? Atunci cand citesti ceva si realizezi ca lacrimile iti aluneca faar incetare pe obraji, ca tremuri si o durere stranie se naste in trupul tau... Respira, o simti vie, devorandu-te... Iti vine sa zbieri, dar stii ca nu ai o explicatie buna pentru cei de langa tine. Atunci incepi sa te zgarii, cauti cu disperare ceva, orice care sa iti  alineze putin din durerea aceea inexplicabila... asa ajungi la automutilare. Si, de multe ori ai vrea ca sa fii oprit si faci aceste rani vizibile, dar nu pentru persoana potrivita. Pur si simplu iti lipseste curajul necesar sa ii ceri alinare.
Uneori e imposibil de suportat si plangi atat de mult incat nu iti  mai gasesti aerul necesar respiratiei si te sufoci... Plangi atat de mult incat durerea devine si fizica... Si, cu toate ca ai renuntat demult sa mai crezi intr-un Dumnezeu incepi sa te rogi sa nu mai existi.
Am impresia ca zilele mele vor fi mai putine cu tine.  Dar asta nu a reprezentat niciodata o problema, atata timp cat exista un sfarsit cu tine. Si uneori devii singurul motiv pentru care blamez fiecare gand sinucigas, pentru ca inca mai impartim acelasi cer, iar asa ma pot minti ca nu s-a sfarsit.  Si asa mai pot trai...
Am creat un mod de viata bazat pe existenta unei panze subtiri, dar e singura motivatie care ma mai tine in viata...

Daca inima mi-ar ceda
Extenuata,
Sub presiunea zdrobitoare
A regretelor de toamne,
Consecintelor viitoare,
Tu, scumpule calator,
Macar o lacrima
Ai varsa
In amintirea ei?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu